Migranții disperării. Interviu cu politologul Ovidiu Voicu

Războaie sau conflicte violente din Orientul Mijlociu și Africa generează valuri de imigranți care fug spre Europa pentru a-și salva viețile. În ultimii ani, sute de mii de refugiați au pus Uniunea Europeană în fața unor realități noi, care o copleșesc. Țări vecine cu România, ca Bulgaria și Ungaria construiesc garduri pentru a impiedica imigranții să intre pe teritoriul lor în numere foarte mari. Macedonia a declarat stare de urgență pentru a putea interveni cu armata și au existat clash-uri cu aceștia.

Screenshot 2015-08-10 10.46.38România abia începe să intre în joc și urmează să adăpostească refugiați, pentru că alte state nu mai fac față. Țara ar putea crea oportunități din presiunea azilanților, dacă iși revizuiește abordarea față de imigranți. România nu are o politică de integrare, ci una centrată pe securitate și este puțin plauzibil să corecteze asta în viitorul apropiat.

 

Însă există soluții, pe care le-am discutat cu politologul Ovidiu Voicu, coordonatorul cercetării Barometrul Integrării Imigranților. Ovidiu este autor al mai multor articole și capitole în studii pe teme precum educația, implicarea civică, migrația, iar din 2012 este directorul departamentului de politici publice al Fundației pentru o societate deschisă.

de Laura Ștefănuț

 

Care pot fi beneficiile sociale aduse de prezența imigranților în România?

Fiecare persoană, dacă se integrează în societate și devine activă, are o contribuție la capitalul uman al societății respective. Poate părea un slogan, dar unele adevăruri simple trebuie spuse ca atare. România are un deficit de persoane active, pe un trend demografic descrescător și în contextul ratei ridicate de emigrație. Mai devreme sau mai târziu, dezvoltarea economică va fi înfrânată de lipsa resurselor umane.

Sunt deja domenii în care politicile proaste și emigrația au creat o lipsă de forță de muncă. E vorba de unele meserii calificate în construcții, de meserii cu calificare redusă în industrii ca textilele și pielăria, dar și de zone cu calificări ridicate, medicină și chiar IT. Există un instrument european, Cartea Albastră, prin care lucrătorii înalt calificați primesc repede drept de ședere și de muncă. Alte state îl folosesc ca să atragă specialiști. La noi, este exact aceeași procedură ca la permisele obișnuite, deci nu oferă niciun avantaj specialiștilor.

Tot pe termen lung, prezența și integrarea imigranților duce la creșterea diversității și învățarea toleranței, cu beneficii majore pentru întreaga societate. Există desigur riscul ca politici proaste de integrare sau exacerbarea populismului naționalist să ducă la conflicte sociale.

Există riscul unor astfel de exacerbări naționaliste în România?

Da, există un risc mediu să vedem o creștere a populismului naționalist. Acesta e latent în societate. Îl vedem în atitudinea față de maghiari, evrei și mai ales romi. Din când în când izbucnește în spațiul public cu agresivitate. La ultimele alegeri, PSD l-a folosit fără scrupule, iar acum Ponta îl încearcă din nou.

În ceea ce privește imigranții, sondajele ne arată că populația este surprinzător de tolerantă – surprinzător dacă facem comparația cu atitudinile față de romi, spre exemplu. Dar imigranții sunt puțini și pentru cei mai mulți dintre respondenți ei sunt o imagine pur teoretică a ceva exotic și interesant. În cazul în care numărul lor va crește și vor apărea probleme sociale legate de slaba integrare, mă aștept ca acestea să fie prompt preluate în malaxorul de senzaționlism mediatic și politic, fiind transformate în ură.

Cum s-a modificat contextul migrației la nivel mondial în ultimii ani?

Amploarea și compoziția noilor valuri imigrație sunt determinate în primul rând de o schimbare fundamentală în țările de origine: războaie și conflicte violente. Anterior vorbeam preponderent de persoanele care imigrează pentru motive economice, căutând un loc de muncă de unde să trimită bani acasă. Acestea – să le spunem migranții economici – își calculează mai bine riscurile și acționează mai rațional. Acum sunt numeroase persoane care fug pentru a-și salva viața. Pentru ei nu există alte opțiuni, sunt migranți ai disperării. De aici și decizia de a accepta mai ușor riscuri majore și orice condiții ale traficanților de persoane. De aici și gesturi disperate, precum bărcile încărcate până la scufundare în Mediterana sau agățatul de Eurotren.

România s-a oferit să primească în jur de 2000 de imigranți, pentru a ajuta alte state europene copleșite de numărul acestora.

E posibil să crească numărul, la cerere, ca să arătăm că suntem și noi buni parteneri, măcar într-un domeniu. Acest lucru va crea o presiune puternică pe întreg sistemul de management al imigrației, care este orientat exclusiv către control. Câteva mii de refugiați cu drepturi recunoscute și monitorizați permanent de instituțiile și organizațiile care promovează respectarea drepturilor, pot determina schimbări importante de paradigmă.

Trebuie să ne îngrijoreze faptul că noi nu avem o perspectivă de integrare a acestor oameni în societatea românească, indiferent că intră prima dată în România sau sunt redistribuiți în baza unui mecanism agreat între țările membre. Ce ne așteptăm să facem cu câteva mii de refugiați? Îi ținem în centre de primire până pleacă sau până îi dăm înapoi? E absurd. Nu știm cât va dura războiul sau dacă vor mai avea la ce să se întoarcă. E naivă ideea că statele precum Italia, unde au intrat prima dată, „îi vor lua înapoi”. Deci noi trebuie să știm ce vom face pe termen lung pentru ei.

Care e paradigma actuală privind imigranții din România?

România nu are propriu-zis o politică de integrare, ci una de control al migrației. Viziunea statului român se centrează pe securitate, prin controlul frontierelor, prevenirea migrației ilegale, limitarea drastică (prin cote de locuri de muncă) a migrației legale și închiderea imigranților în centre de cazare. România este destul de bine pregătită din perspectiva controlului frontierei, ca urmare a eforturilor și investițiilor recente pentru aderarea la spațiul Schengen. Chiar am făcut exces de zel, pentru a dovedi că suntem pregătiți măcar tehnic de Schengen.

Integrarea este adăugată în politicile din domeniu doar ca să bifeze cerințele europene, iar acțiunile din acest domeniu nu sunt niciodată realizate.

Nu există beneficii sociale din imigranți ținuți în centre de primire. Nici nu poți să îi ții acolo sperând că poți să-i expulzezi sau că pleacă ei. Inclusiv din perspectiva acordurilor europene, este absurd să ne închipuim că vom ține pe termen nedefinit câteva mii de refugiați europeni în centrele noastre, care oricum sunt îngrozitoare.

Ce e de făcut?

Este necesară în primul rând o schimbare fundamentală de paradigmă. Scopul politicii privind imigrația trebuie să fie ajutarea acestor oameni să se integreze economic și social. Trebuie stabilit explicit că centrul de primire este o etapă cu termen scurt și trebuie create mecanisme de preluare și integrare. Prin planificare strategică slabă înțelegem tocmai lipsa unei astfel de viziuni și a unor astfel de mecanisme. Ele nu pot fi suplinite prin acțiuni ale altor sectoare. Nici societatea civilă, nici sectorul privat nu pot suplini rolul statului în domeniu. Nici măcar UE nu poate și nici nu vrea să facă treaba statului român.

ovidiu voicu

 

“Poate că un prim pas necesar este mutarea responsabilității de la Ministerul de Interne și Poliție la Ministerul Muncii. Poliția nu va face niciodată integrare, pentru că instituția nu este concepută să facă asta.” (Ovidiu Voicu)

 

Mai este necesară și activarea autorităților locale. Întrebate despre numărul imigranților și măsuri de integrare, primăriile răspund invariabil că nu știu și nu e treaba lor – și mă refer la primării din orașele unde sunt imigranți. Nu poți să discuți de integrare fără implicarea comunităților locale.

În cercetarea Barometrul Integrării Imigranților atrageți atenția că educația este un sector neglijat, în domeniul integrării imigranților. Cum se reflectă asta în realitate?

Exemplul educației este foarte bun pentru lipsa de viziune la nivel de politici. Teoretic, imigranții și copiii lor au dreptul la educației. Practic, toate programele pentru integrarea copiilor sunt realizate de organizații non-guvernamentale, cu fonduri private sau publice, dar europene. Lucrurile funcționează doar în măsura în care se găsesc profesori inimoși care să își asume să lucreze cu copiii respectivi. Tot sistemul de administrație (minister, inspectorate) ridică din umeri. Acest model, cu rezolvări ad-hoc, poate să funcționeze doar cu un număr redus de persoane și chiar și așa se constituie într-o barieră administrativă.

(Potrivit datelor din Barometrul Integrării Imigranților, sunt aproximativ 400 de copii străini școlarizați, din cei 5000, aflați în evidența Inspectoratului General pentru Imigrări n.r.)

În ceea ce privește educația adulților, lucrurile sunt și mai rele. În afară de cursurile de limbă română, oferite tot de ONG-uri, nu există nici un efort pentru formarea continuă a imigranților. Este perspectiva „străinului”: au venit la noi, să se descurce. Sistemul de educație nu se gândește deloc că acum sunt „dintre noi” și e în avantajul tuturor să primească educație. Bine, sistemul de educație are probleme și cu educarea propriilor cetățeni, dar asta e altă poveste.

Cum stă România la nivelul acordării de drepturi politice și civile imigranților?

România este foarte restrictivă în acest domeniu, începând cu Constituția și continuând cu legislația și practica poliției. Studiul internațional MIPEX III, publicat în 2011, plasa România pe ultimul loc din cele 31 de state analizate în ceea ce privește participarea politică a imigranților.

Puteți afla aici detalii din analiza politologului Ovidiu Voicu pe subiect

Puteți să îmi dați un exemplu de bună practică (a unui stat față de imigranți)?

O politică bună și eficientă pentru integrare a avut Spania înainte de criză: legalizări periodice ale statusului muncitorilor intrați ilegal, recensăminte, întărirea rolului și capacității serviciilor locale de asistență socială, integrarea în sistemele publice de protecție socială și sănătate. Numeroși români au beneficiat de aceste măsuri, dar și statul și societatea spaniole.

Se pot vedea diferențele între Italia, care nu a luat nicio măsură, ci a tolerat migrația ilegală ca formă de sclavagism modern, și Spania, cele două fiind principalele destinații pentru români. În Italia sunt numeroase probleme de criminalitate și abuzuri, în Spania lucrurile sunt mult mai așezate (fără a fi perfecte, desigur, să nu uităm că și rețelele de trafic au interesele lor).

Criza din Spania a afectat acest sistem construit în timp, dar au fost alte erori de politică economică ce au condus la criza profundă cu care se confruntă această țară.

Care sunt prioritățile pentru un imigrant, odată ajuns în țara gazdă, și cum răspunde România față de acestea?

Pentru un refugiat, care fuge de o situație rea la el acasă, primele griji sunt legate de subzistență: cazare, masă, acces la minime resurse. Aceste lucruri sunt, de bine de rău, furnizate de centrele de primire. Trebuie spus însă că acestea sunt minimale. Mai ales pentru familiile cu copii situația este dificilă.

Apoi urmează încercarea de a găsi o sursă de venit, adică acces la piața forței de muncă. Este strâns legată de accesul la educație și cursuri de limbă și cultură română, care să faciliteze interacțiunea cu angajatorii. Este pasul unde refugiații și azilanții se întâlnesc cu migranții economici, care își asigură subzistența prin resurse proprii sau cu ajutorul rețelei informale prin care au venit. Aici statul român clachează. Fie pur și simplu nu acordă drepturi (spre exemplu, accesul la piața de muncă este puternic limitat), fie atunci când le acordă, nu vine și cu servicii de sprijin.

Ați abordat dimensiunea drepturilor culturale în studiul asupra integrării imigranților. Cât de important este pentru un imigrant să aibă posibilitatea de a-și păstra elemente ale identității culturale?

Acceptarea păstrării sau afirmării propriei identități culturale este un semn de maturitate socială și face parte din beneficiile pe termen lung pe care le-am amintit, privind diversitatea și toleranța. Cu gândul la viitor, trebuie să ne învățăm copiii să trăiască într-o lume globală, care e diversă și în care adesea nu găsim toleranță.

Pentru un imigrant, opțiunea unei identități culturale sau a alteia este una personală. Dacă ne gândim în oglindă la emigranții români, vedem că mulți dintre ei își păstrează legăturile cu țara noastră, încearcă să își păstreze limba și tradițiile și să le afirme în țările gazdă. Ne bucurăm când acestea cooperează și asigură condiții decente, încercăm să intervenim când nu se întâmplă. Proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu face” se potrivește foarte bine aici.

Urmărește-ne și pe facebook 

Foto: UNHCR, flickr 

Conţinutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor website-ului.

 

3 thoughts on “Migranții disperării. Interviu cu politologul Ovidiu Voicu

  • “E posibil să crească numărul, la cerere, ca să arătăm că suntem și noi buni parteneri, măcar într-un domeniu.” – sunteti nedrept, d-le Voicu! Luati aminte la cat de bun partener european e statul roman, cand imparte, larg si fara pretentii, resursele naturale si nu numai; cand furnizeaza personal calificat in domenii importante; cand sta cuminte si nu cere mai nimic in schimb. PARDON, am gresit, asta de fapt nu e PARTENERIAT, pt ca daca am studia putin definitia acestui cuvant, ne-am da seama ca nu putem sa vb despre Romania ca partener in acest context european. Deci aveti dreptate si dvs., Romania nu e bun PARTENER in niciun domeniu!

    (de altfel, un articol interesant de citit; pacat de aceasta desconsideratie care pluteste printre randuri)

    O zi buna tuturor!

    • Se uita un lucru important stimate domn, ei nu doresc sa se integreze datorita religiei lor , ei doresc ca noi sa adoptam religia lor

Leave a Reply to Irina Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *